September 02, 2015

Le Sel de la terre/ The Salt of the Earth

Le Sel de la terre este un documentar cu si despre fotograful brazilian Sebastiao Salgado. Nu auzisem de el, nu aveam nici un fel de asteptari, si a fost mai bine asa.

E genul de film care iti ridica intrebari, te pune pe ganduri. Mi s-a parut fascinant cum un om cu educatie economica, fugit din Brazilia lui natala la Paris, se decide sa lase tot si sa se dedice fotografiei, fara sa stie exact unde va duce drumul. Si incet, incet, directia se contureaza, dedicandu-si cea mai mare parte a activitatii sale fotoreportajului, cu puternice accente sociale si politice, simtindu-se “atras” in special de populatiile din Africa dar si de tara natala si cele invecinate.

Fotografiile prezentate au o puternica incarcatura emotionala iar povestea din spatele lor, spusa de Salgado, le incarca si mai mult de semnificatii. Recunosc, nu sunt o admiratoare a acestui gen fotografic, ce m-a surprins insa la Salgado este ca a reusit sa redea o demnitate a omului, dincolo de lipsurile cele mai elementare. Si ca foametea, saracia, razboiul, mizeria, lumea a treia cum o numim noi, reuseau sa straluceasca intr-un fel in imaginile lui. Fotografiile lui nu sunt simple imagini menite sa socheze ochiul civilizat si/sau avizat, m-a uimit ca poate fara sa-si dea seama, a indulcit toate ororile surprinse cu aparatul prin momentele pe care le alegea, pentru a prinde o lumina cat mai buna. Asa se face ca uneori imaginile par ireale, toate alb-negru, de multe ori in lumina delicata a rasaritului, la apus, ascunzand oarecum durerea sau invaluite in alburiul cetii sau in norii de praf din tinuturile acelea aride, pentru a mai estompa putin din neputinta si lipsurile acelei lumi.
Cred ca fotografiile lui sunt atat de reusite si de diferite de ale altor fotojurnalisti pentru ca a inteles cu adevarat oamenii din spatele povestilor, dedicand ani intregi petrecuti in mijlocul anumitor evenimente.

In timp ce urmaream filmul ma gandeam ca omul asta e atat de talentat si totusi mare parte din viata si-a trait-o departe de familie, pentru a putea realiza acele fotografii si ca mereu simtea o chemare pentru latura violenta a societatii, pe care voia sa o faca cunoscuta, sa o prezinte in autenticitatea ei, o latura care e prezenta oriunde, din cel mai sarac colt al lumii pana in cel mai civilizat, dar care totusi in locurile surprinse de el atingea apogeul. Si totusi, dincolo de mesajul social si de incarcatura artistica de necontestat, ma gandeam ca si-a petrecut atatia ani in mijlocul saraciei, conflictelor, ca si cum ar fi luptat in razboi 30 de ani, trebuie sa fi adunat multa amaraciune, emotii negative, nu intelegeam de ce nu si-a indreptat atentia si spre altceva.


Si la un moment dat filmul ia o alta intorsatura, total diferita. Salgado, care se gandise serios sa renunte la fotografie, incepe sa lucreze la un nou proiect, “Genesis”, in care descopera si arata privitorului o alta fata a planetei, o lume inca pura, virigina, ca la “inceputuri”, care exista in alt colt al aceleiasi lumi violente. Imaginile sunt la fel de puternice si mi-au amintit de cel mai frumos documentar pe care l-am vazut vreodata, Human Planet. Poate ca daca n-ar fi fotografiat atatia ani partea intunecata a umanitatii, nu ar fi avut o privire atat de vie si pura asupra frumusetii lumii.
Si mi s-a parut minunat cum intors in Brazilia, in casa parinteasca, aflata pe un teren devenit sterp, ce amintea mai degraba de Vulcanii Noroiosi sau de deserturile africane, atat de cunoscute lui Salgado, decide alaturi de sotia sa sa reimpadureasca zona, ajungand sa planteze peste 2 milioane de copaci, transformand-o intr-o rezervatie naturala.
Cred ca daca ar fi continuat sa puna accent in fotografia sa pe partea violenta a lumii si nu ar fi spus la un moment dat “stop”, nu ar mai fi existat aceasta padure. Ma gandesc ca pomii plantati au devenit oarecum un simbol al sperantei pentru lumea aceea atat de prafuita si indepartata pentru noi, de care Sebastiao Salgado s-a simtit atat de atras.

Cred ca invariabil cautam cele mai puternice emotii, fie ele ura, violenta sau fericirea absoluta, si ca pe masura ce imbatranim apele se linistesc, nu neaparat acceptam nedreptatile ci ne schimbam perspectiva, ne dam seama ca schimbarea nu trebuie sa fie de proportii cosmice, ca e de ajuns sa schimbi unghiul din care privesti lucrurile, ca si cum la inceput ai avea un obiectiv tele, si tot ce vezi pare foarte aproape, pare tot ce poate exista, apoi schimbi cu un wide si cuprinzi mai mult, ai o privire de ansamblu.

Este un film minunat, pe care vi-l recomand din toata inima. Il gasiti aici sau prin alte locuri virtuale.
Si, ca teaser, o conferinta TED a lui Salgado, pe care am descoperit-o dupa ce am terminat de scris articolul:


August 04, 2015

Eleganta ariciului si doamnele din cartier

Era o vreme cand mi se intampla destul de des ca atunci cand citeam o replica intr-o carte, cineva in jurul meu sa spuna exact acelasi lucru. Culmea, de curand mi s-a intamplat ca in timp ce citeam sa vad cam ceea ce citesc(bine, poate nu chiar instantaneu).


Eleganta ariciului, una dintre cartile acelea bijuterie, care ai vrea sa se termine altfel sau sa nu se mai termine, o carte ca o doamna cocheta, constienta de frumusetea ei dar fara ifose (merci, Naty) era subiectul sau obiectul lecturii mele intr-un parculet din cartier, facusem cunostinta cu personajele patrupede din carte, cu nume impunatoare: Neptun si Atena. Si tocmai savuram un pasaj cu necuvantatoarele cand aud: “Oscar !”. Putin mai tarziu: “Luca, Luca si Zino !”. Prima data am inteles Luca si Cazino. Cand ma uit in jurul meu, niste doamne pensionare plimbau 3 caini purtatori de nume impunatoare. Oscar devenea uneori Oscarel, super tare, era asa o amestecatura comica intre pasajele pline de umor din carte si realitatea inconjuratoare, 3 catei cu nume umane. Dar cateii au fost o aparitie doar la inceput, pe urma am uitat de carte si m-am lasat prinsa in discutia “stapanelor”.


Cateodata sunt fascinata de discutiile din jur, mai ales prin trolee, metrou. Contrar asteptarilor mele (credeam ca pensionarii mai mult barfesc si pe urma in functie de sex vorbesc de retete sau fotbal si politica), discutia a inceput cu un subiect lumesc, mai ales la varsta a treia: sanatatea. Dar nu oricum, s-a transformat repede intr-un concurs de genul: “Cel mai bolnav castiga”, fiecare se lauda cu suferintele ei, una dintre ele exclamand: “Si eu sunt plina de reumatisme”. Despre pensii s-a vorbit rapid, pe urma alta surpriza, au vorbit despre ce telefoane mobile proaste au, una, alta, si ….cireasa de pe tort….reincarnare, asa cum o inteleg ele: “Eu cred in alte vieti pentru ca altfel nu se explica cum unora le vine tot ce vor si altora nu, cred ca e ca o rasplata”. Mi-am adus aminte ca am mai auzit pe cineva de curand filosofand adanc: “Eu stiu ca murim o data si inviem o data”. J La un moment dat a intervenit o alta doamna, fara catel, dar cu fata in strainatate, si au discutat despre Paris, pe care il vizitasera doua dintre ele, de data asta nu se mai intreceau pe reumatisme, ci care a stat mai mult si care a vazut mai mult din Paris (va dati seama ce simt al competitiei, ce dorinta de afirmare…si ele n-au apucat sa lucreze in multinationale), despre cat de frumos este “domnul Cioroianu”, dar si Nicolae Manolescu e o prezenta impunatoare. Doamnele astea din cartier semanau atat de mult cu personajele secundare din carte, in puternic contrast cu personajul principal care era cam de-o varsta cu ele, incat totul devenea si mai haios.



Chiar m-am distrat, a fost ca o paranteza lunga la ceea ce citeam, m-am intors apoi sa savurez Eleganta ariciului, o carte minunata, dupa care s-a facut si un film, deloc interesant (vizionati-l numai dupa ce cititi cartea, nu are nimic din frumusetea cartii). 

July 02, 2015

Doua suflete - Firma

Pe repeat !!! Culmea e ca habar n-aveam de melodia asta, nici nu stiam ca mai canta Firma. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Superba! Asa ma bucur cand mai descopar un film, o carte, o melodie care sa ma fure...

Suntem doi
Calatori
Hoinarind prin univers

Vom trai
Vom muri
Si ne vom regasi mereu


May 13, 2015

Cu ochii si urechile prin cartier I

Stiti cum se plang unii artisti de lipsa de inspiratie…Scenaristilor de filme horror si SF le recomand o perioada de cateva luni de dormit cateva ore pe noapte (probat, cu rezultate ametitoare, imaginatia din timpul zilei e mic copil ) iar pentru cei care mai degraba prefera sa scrie un roman sau chiar poezie le recomand sa caste ochii si urechile prin cartier.


Era o zi ca oricare alta, nimic nu prevestea “iluminarea” de care o sa am parte. In general nu prea ma uit in jur, absorbita fiind de muzica din casti si de multe ori uit si de ea, absorbita si mai mult de gandurile mele. Dar de data asta planetele s-au aliniat si intr-o singura zi mi-au iesit in cale fel de fel de personaje. Primul a fost el, nenea de la salubritate, la vreo 40 de ani, cu un cos de gunoi d-ala de plastic, molfaind pofticios dintr-o Eugenie. Aveam sa aflu ca e Eugenia abia cand a terminat-o.
Mergea nenea tacticos, la cativa metri in fata mea, cand deodata vad cazandu-i un ambalaj galben. WTF? Nu stiam daca sa rad sau sa ma enervez de absurdul situatiei. Unu’ care e platit sa faca curat si care mai umbla si cu sacu’ in spate, mandru ca un Mos Craciun, arunca pe jos gunoiul lui. Logica lui o fi ceva in genul: daca eu strang dupa altii sa stranga si altii dupa mine. Ma uitam asa prostita la nenea ala tupeist sau doar batut in cap, si cativa metri mai incolo se intalneste cu alti indivizi responsabili de stransul gunoaielor.


Visam sa schimbam oamenii si alte aberatii cand de fapt majoritatea suntem ca nenea asta, si degeaba strangem gunoiul dupa altii cand nu reusim sa-l strangem pe-al nostru. Al altora sare in ochi, al nostru a devenit obisnuinta, ne insoteste si cel mult il aruncam crezand ca daca il lasi in urma ta dispare, se evapora, doar ca pana nu constientizezi o sa te insoteasca zilnic.


Ziua a continuat pe un ton usor absurd si comic, care se va regasi in postarea urmatoare.


Va urma….

December 11, 2014

Inceput si sfarsit pe muzica si versuri de Byron

Uau, de cand n-am mai scris…Nu stiu de ce, as fi avut o gramada de subiecte, pur si simplu nu au ajuns aici, au ramas undeva in mintea mea.


De ceva timp ascut albumul Byron cu piese in totalitate romanesti. Nu sunt super fan Byron dar uneori imi ramane in minte cate o melodie mult timp, cum ar fi Crossroads, pe care am avut-o mult timp pe telefon, sau Annoying Detail si acum cateva melodii in romana, care mi-au amintit de anumite momente din viata mea sau de cum totul s-ar putea schimba, despre inceputuri si sfarsituri, despre relatii care merg din inertie si pe care le intalnesc foarte des in jurul meu la persoane tinere, si al caror mers mai departe ca si cum ai avea de impartit cu persoana aia 30 de ani de rutina ma ingrozeste….


Motivul pentru care am scris acest articol sunt 2 melodii: Masa pentru doi si Noiembrie, de pe albumul Melancolic. Uneori, de fapt de multe ori, ma pierd in gandurile mele chiar si cand ascult muzica, si muzica devine doar un fundal pentru gandurile astea care fug prin capul meu, pana cand imi dau seama si ma concentrez pe ce ascult. Si melodiile astea doua sunt atat de frumoase, de fapt nu stiu daca neaparat muzica m-a impresionat, cat puterea versurilor, m-am intors in timp sau am facut un exercitiu de imaginatie, dupa caz, si totul a devenit personal, raportat la experientele mele. Imi place la nebunie cand gasesc astfel de muzici, personale, in care artistii se dezvaluie vulnerabili si simtitori, sunt atat de putini oameni in muzica romaneasca ce au curaj sa faca asta, si atatea versuri de doi lei chiar si in muzici care se vor “culte”.


Masa pentru doi mi-a amintit de inceputurile noastre, haha, chiar avea legatura cu o masa la care stateam cu niste prieteni, asa ne-am cunoscut, pe urma intr-o alta zi la alta masa cu prieteni, mainile noastre s-au intalnit pe sub masa (nu “picioare timide” ca in cazul cantecului) si de atunci am ramas impreuna.

Priveste-ma in ochi, lumea incet dispare”, „Abia ne vorbim, am uitat si sa respiram”,
„Visele noatre se plimba de mana/ Prin lumea plina de iluzii ”... Imi place la nebunie sa vad perechi la inceput, indragostiti care se sorb din priviri, oamenii astia chiar schimba lumea. Imi aduc aminte cum, la inceputuri, au venit niste controlori la noi, n-aveam bilete si nici macar nu au comentat, ne-au zis doar ca data viitoare sa avem si ne-au lasat in pace; alta data eram la metrou si ne luam la revedere in stilul nostru si un politist a venit spre noi si ne-a zis: „Asa copii, iubiti-va mult” J. Daca si „autoritatile” au fost miscate inseamna ca e ceva, nu? Si starea aia de plutire si de orbire asa, cand totul se schimba desi pentru altii pare la fel, cand tu si el sunteti o lume si nimic din ce e rau nu conteaza sau nu mai pare amenintator, de-am putea sa o pastram si sa o aplicam si dupa valul de inceput trece, sa o transofrmam intr-o stare de bine ce nu depinde de situatii ci doar de ce simtim....


O cafenea, ascunsa pe un colt de strada.
O masa mica, cu un aer adormit.
Avem doua cesti in jurul vietilor noastre absurde,
Viitorul e scris, pe fundul marii, in nisip..

Visele noatre se plimba de mana
Prin lumea plina de iluzii
Intunecate alei ingana cantecele-n cor

Priveste-ma-n ochi, lumea incet dispare
Picioare timide pe sub masa ni se-ntalnesc.
Abia ne vorbim, am uitat si sa respiram
Ascund sentimente, dar carti nu pot sa masluiesc.


Noiembrie mi se pare ca o poezie pe care sa o studiezi la scoala dar genul ala cu metafore super tari si naturale, ca si cum ai citi niste poezii de Emily Dickinson, ce par niste simple versuri a ceva ce-ti trece prin cap, necautat, dar suna al naibii de bine si sunt mult mai profunde decat par la prima vedere/citire.
Este despre singuratatea in doi si despre decizia de a pune punct, despre sfarsitul unei relatii care continua de prea mult timp din inertie. Versurile sunt superbe si mi-a placut la nebunie strofa cu fluturii (apropo, nu suport expresia „fluturi in stomac”, mi se pare de-a dreptul scarboasa, niste foste omizi colcaind in stomac, nu vad nimic romantic in asta :D ):

Când fluturi se strivesc de zid
De prin stomacuri expulzaţi
Deliberaţi se sinucid
De frigul toamnei condamnaţi

Nu vreau sa scriu mai mult despre ea, mi se pare ca are un text atat de puternic incat orice interpretare ar fi in zadar.

Enjoy!


Am mai putea să aşteptăm
Să mai dansăm un anotimp
Înlănţuiţi să delirăm
Într-un perpetuu contratimp

Dar ştiu şi eu şi ştii şi tu
Că nu putem schimba ceva
Că fără ar putea fi cu
Dar noi am fi altcineva

Că timpul nostru-a obosit
Să tot agaţe în zadar
Baloane pline cu granit
De neopritul calendar

Întunecoşi şi monotoni
Ne-ndepărtăm apropiaţi
Şi ne desfacem în atomi
Pe dinăuntru dizolvaţi

În aritmetici nefireşti
Ce unu îl prefac în doi
Comunicăm ca nişte peşti
Şi lumea se bifurcă între noi

N-aş mai putea să mă deschid
Mi-e înăuntrul ferecat
În circuite de-android
Felii din mine au zburat

Ducând cu ele în eter
Tot ce-nsemna odată eu
În mecanismul efemer
Din slujba sufletului zeu

Când fluturi se strivesc de zid
De prin stomacuri expulzaţi
Deliberaţi se sinucid
De frigul toamnei condamnaţi

Iar trecătorile dispar
Şi pasiunea trece-n chin
Se simte-aroma de gheţar
Şi vânturi de iarnă... vin