Eleganta ariciului si doamnele din cartier

Era o vreme cand mi se intampla destul de des ca atunci cand citeam o replica intr-o carte, cineva in jurul meu sa spuna exact acelasi lucru. Culmea, de curand mi s-a intamplat ca in timp ce citeam sa vad cam ceea ce citesc(bine, poate nu chiar instantaneu).

Eleganta ariciului, una dintre cartile acelea bijuterie, care ai vrea sa se termine altfel sau sa nu se mai termine, o carte ca o doamna cocheta, constienta de frumusetea ei dar fara ifose (merci, Naty) era subiectul sau obiectul lecturii mele intr-un parculet din cartier, facusem cunostinta cu personajele patrupede din carte, cu nume impunatoare: Neptun si Atena. Si tocmai savuram un pasaj cu necuvantatoarele cand aud: “Oscar !”. Putin mai tarziu: “Luca, Luca si Zino !”. Prima data am inteles Luca si Cazino. Cand ma uit in jurul meu, niste doamne pensionare plimbau 3 caini purtatori de nume impunatoare. Oscar devenea uneori Oscarel, super tare, era asa o amestecatura comica intre pasajele pline de umor din carte si realitatea inconjuratoare, 3 catei cu nume umane. Dar cateii au fost o aparitie doar la inceput, pe urma am uitat de carte si m-am lasat prinsa in discutia “stapanelor”.

Cateodata sunt fascinata de discutiile din jur, mai ales prin trolee, metrou. Contrar asteptarilor mele (credeam ca pensionarii mai mult barfesc si pe urma in functie de sex vorbesc de retete sau fotbal si politica), discutia a inceput cu un subiect lumesc, mai ales la varsta a treia: sanatatea. Dar nu oricum, s-a transformat repede intr-un concurs de genul: “Cel mai bolnav castiga”, fiecare se lauda cu suferintele ei, una dintre ele exclamand: “Si eu sunt plina de reumatisme”. Despre pensii s-a vorbit rapid, pe urma alta surpriza, au vorbit despre ce telefoane mobile proaste au, una, alta, si ….cireasa de pe tort….reincarnare, asa cum o inteleg ele: “Eu cred in alte vieti pentru ca altfel nu se explica cum unora le vine tot ce vor si altora nu, cred ca e ca o rasplata”. Mi-am adus aminte ca am mai auzit pe cineva de curand filosofand adanc: “Eu stiu ca murim o data si inviem o data”. J La un moment dat a intervenit o alta doamna, fara catel, dar cu fata in strainatate, si au discutat despre Paris, pe care il vizitasera doua dintre ele, de data asta nu se mai intreceau pe reumatisme, ci care a stat mai mult si care a vazut mai mult din Paris (va dati seama ce simt al competitiei, ce dorinta de afirmare…si ele n-au apucat sa lucreze in multinationale), despre cat de frumos este “domnul Cioroianu”, dar si Nicolae Manolescu e o prezenta impunatoare. Doamnele astea din cartier semanau atat de mult cu personajele secundare din carte, in puternic contrast cu personajul principal care era cam de-o varsta cu ele, incat totul devenea si mai haios.

Chiar m-am distrat, a fost ca o paranteza lunga la ceea ce citeam, m-am intors apoi sa savurez Eleganta ariciului, o carte minunata, dupa care s-a facut si un film, deloc interesant (vizionati-l numai dupa ce cititi cartea, nu are nimic din frumusetea cartii).